Praznicul Învierii reprezintă biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos asupra morţii, iar de roadele acestei Învieri se bucură întreaga umanitate, căci prin Botez noi toţi suntem eliberaţi din robia păcatului originar. Pana la întruparea lui Iisus Hristos, toţi morţii - drepţi sau păcătoşi - de la Adam şi până atunci mergeau în iad. Dupa Învierea Domnului Raiul devine locul şi starea drepţilor, iar iadul, exclusiv, locul şi starea păcătoşilor. Pentru aceasta, în icoana Învierii care există în Biserica Ortodoxă este pictată ieşirea din iad a lui Adam şi Eva, însoţiţi de toţi drepţii Vechiului Testament.
Dacă praznicul Naşterii Domnului este, prin excelenţă, o sărbătoare a bucuriei şi a familiei, Învierea Domnului este sărbătoarea transcendenţei, care ne detaşează de lumea aceasta materială şi ne deschide o perspectivă nouă, o fereastră spre veşnicia nematerialnică, făgăduită celor care vor nădăjdui întru Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Învierea Domnului (Paştele) este fundamentul credinţei, învăţăturii şi spiritualităţii creştine, căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15,14)", spune Sfântul Apostol Pavel.
Importanţa sărbătorii Învierii Domnului Învierea Domnului este un eveniment central şi unic în istoria lumii, dar depăşeşte şi redefineşte această istorie, cu toate că actul în sine este cât se poate de real sau "palpabil", realitatea istorică a acestuia fiind întărită de apariţiile lui Iisus Hristos după Înviere.
În plan istoric, Învierea lui Hristos izvorăşte fiinţei umane un curaj de nebănuit. După evenimentele cutremurătoare ale răstignirii, morţii şi îngropării, ucenicii Săi se aflau într-o stare de lipsă a păcii şi de frică. Stăteau închişi de frica iudeilor, iar Iisus Hristos Cel Înviat "a venit şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă!... Şi, suflând asupra lor, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt" (Ioan XX, 19, 22). De acum înainte întru nădejdea Învierii lui Hristos creştinii nu vor mai experimenta sentimentul de frică de moarte, de singurătate sau deznădejde, conştientizând Pacea permanentă a Duhului Sfânt prin post şi rugăciune, dar şi Curajul mântuitor al Învierii, căci ne socotim a fi „morţi păcatului (trupeşte), dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 6, 11).
Ca şi creearea lumii, tot astfel şi Învierea lui Iisus Hristos este un fapt istoric dar depăşeşte istoria şi puterea umană de înţelegere căci este un act care ţine de puterea dumnezeiască şi nu se datoreazã vreunei puteri din natura omenească sau din mediul înconjurător. Deşi este atestată prin numeroase mărturii cuprinse atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie - transmise prin "viu grai" - Învierea Domnului rămâne o taină mai presus de mintea şi cugetul omenesc, cuprinsă şi experimentată prin credinţă.
Actul de credinţă îsi păstrează şi în acest caz rolul hotărâtor căci în forma actuală de existenţă nu ne putem apropia de lucrările şi de prezenţa lui Dumnezeu prin vedere sau prin constatare tangibilă, dar le putem experimenta sau împropria prin lucrarea harului Duhului Sfânt în Biserică. De aceea, praznicul Învierii Domnului capătă sens şi se actualizează permanent în spaţiul divin-liturgic al Bisericii. Prin participarea la sfintele slujbe din Săptămâna Mare suferim împreună cu Hristos pentru ca să ne bucurăm împreună cu El prin Înviere.
Perioada premergătare Paştelui - De la Cruce la Înviere.
Pentru creştini, a serba Paştele înseamnă a împropria Patimile, Răstignirea şi Învierea lui Hristos. Prin participarea la sfintele slujbe din Săptămâna Mare suferim împreuna cu Hristos pentru ca să ne bucurăm împreună cu El prin Înviere.
Deşi Biserica Ortodoxă insistă pe importanţa şi folosul postului, slujbele rânduite în această perioada sunt pline de speranţă si optimism. Pentru a învia, Iisus Hristos şi-a asumat de bună voie suferinţa şi S-a smerit, fiind scuipat si batjocorit. Prin aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos ne descoperă înţelesul şi profunzimea iubirii. Nu există dragoste fără sacrificiu! Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia de la Ioan, în capitolul 13, ne spune că Mantuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai săi cei din lume, i-a iubit până la sfarşit.
Nu putem să înţelegem semnificaţia profundă a Învierii Domnului fără să parcurgem împreună cu El Drumul Crucii. Exista două moduri de a serba Paştele: unul exterior, prin care ne bucurăm alături de cei dragi de prinoasele pregătite, altul interior, duhovnicesc, care presupune trăire în Hristos. Trăirea duhovnicească presupune bucuria exterioară, şi nu invers. A reduce sărbătoarea Învierii Domnului strict la biologic, la mâncare şi la băutură înseamnă a limita semnificaţia acestui praznic al praznicelor.
În cartea sa "Foame şi sete după Dumnezeu", Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sintetizează înţelesul şi folosul postului. Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române subliniază faptul că în timp ce în diferite ţări unii oameni se îmbolnăvesc de obezitate sau mor prematur din cauza excesului de hrană, în alte ţări mulţi oameni mor prea devreme din cauza sărăciei şi a foamei. În acest sens, postul restabileşte echilibrul într-o societate secularizată şi dezorientată.
Asumându-ne Crucea, ne împropriem Învierea. De aceea, nu se poate prăznui Învierea Domnului din afara Bisericii. Îmbuibarea, desfrânarea, beţia, nu numai că sunt străine duhului sărbătorilor pascale, dar şi opuse acestora.
Biserica îşi îndeamnă fiii săi să ţina postul cu smerenie, să se împace cu semenii lor, să participe la sfintele slujbe rânduite pentru această perioadă, să se împărtăşească cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos şi să se bucure, în mod echilibrat, de prinoasele pregătite.
Semnificaţii şi tradiţii legate de sărbătoarea Paştelui
Pe lângă aspectul liturgic-sacramental al sărbătorii Învierii Domnului există şi o dimensiune populară, a datinilor străbune, fiecare zonă a ţării noastre având tradiţii populare specifice, a căror varietate reflectă multiplele posibilităţi şi forme de laudă adusă lui Dumnezeu. Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată cu cei care s-au convertit.
Lumânarea În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică au grijă să vină cu lumânări pentru „a lua lumină". Din candela aflată pe Sfânta Masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de primiţi lumina!" Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină, Lumina lui Hristos care luminează tuturor. Aceasta este dusă de fiecare la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă. Se poate folosi şi la primirea Sfintei Împărtăşanii.
Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este Lumina (1 Ioan 1,5).
De asemenea, lumânarea care arde este „vie". Flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet,
încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.
În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.
Mielul pascal
Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej.
Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate. Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă.
De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi - în opoziţie cu caprele, chipul celor răi.
Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus..." (Is. 53, 7).
Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie.
Ouăle roşii
Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!", „Adevărat a înviat!"
Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.
Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor.
Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus". Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.
Pasca
Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini este împodobită cu aluat împletit.
O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus cu ucenicii Săi prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste. Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştile, iar El le-a răspuns că Paştile va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de grâu, atunci a fost Paştile.
Iepuraşul aducător de ouă
Iepuraşul de Paşti este o inovaţie recentă care tinde să câştige tot mai mult teren chiar şi în spaţiul creştin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeiţa fertilităţii la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiţei Eastre avea loc primăvara, după încreştinare, lumea anglo-saxonă a transferat numele acesteia Paştelui creştin, devenind Easter. Simbolul iepuraşului aducător de ouă a fost dus de emigranţii germani America. De aici s-a răspândit apoi în majoritatea ţărilor creştine.
Astăzi, iepuraşul de Paşti are, mai ales, o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un fel de Moş Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate" iepuraşului de Paşti, lasă pe un plan secundar temelia pe care se zideşte însăşi credinţa creştină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se preocupe de o mulţime de lucruri drăguţe la prima vedere, dar care nu îi şi vindecă de problema esenţială - moartea - pe care, numai uniţi cu Hristos cel Înviat, o pot depăşi.
