Timpul, timpul, trece asa de repede , iar copila din fiinta mea nu poate face nimic ca sa-l opreasca. De ce oare?
Azi…E PRIMAVARA!Dar parca mireasma resimtita pretutindeni in anii trecuti, azi nu o mai traiam. De ce oare?
Nu ma mai inchid, nu mai fug…acum sa fie momentele?
Anul trecut…paseam pe taram de primavara…
Acum…doar astept amintirile sa se evapore, ca sa pot sa fiu…doar EU.
Dar parca, totusi , astazi s-a schimbat.
Parca cuvantul “Nimic” n-a insemnat niciodata asa de “mult” ca azi.
Parca “doar eu” n-a fost niciodata indeajuns, cum e astazi…
E asa de binee!
Astept…astept sa dispara trecutul…sa nu-l mai resimt.
Si totusi…
Ce e in trecut nu te mai poate rani, a trecut. N-ar fi correct.
Si totusi…De ce scriu acum?Pentru ca poate e primavara. Si fiindca e primavara am cea mai mare nevoie sa-mi amintesc de cat de onorati putem fii traind..primavara.
Ce va urma?Cum voi mai trai?Primavara..un cuvant optimist?
Durerea nu mai trebuie resimtita…urmele de sange, trebuie pierdute in omotul imaculat din fata casei, iar soarele…trebuie doar..privit.
Bulevardul nu mai trebuie sa reprezinte vise neimplinite,
Sangele nu ar mai trebuie sa insemne durere
Prietenia nu ar trebui sa mai fie minciuna…
Iar toate fericirile astea sunt…defapt ireale?Chiar si daca…e primavara?
