Oricât de doborâtă aş fi nu pot niciodată să uit de prima mea dragoste. Chiar dacă toate eforturile mele au fost subapreciate,nevalorate,deci inutile nu pot renunţa la visul meu de a scrie...Chiar dacă nu mă pricep,chiar dacă niciodată nu voi fi suficient de bună,chiar dacă inspiraţia pentru a continua fan-ficul 'Eternity' m-a părăsit,vreau să-mi consider scrisul prima,marea şi unica mea dragoste. Măcar în aşa fel să fiu şi eu îndrăgostită,dacă în alt mod nu-mi este posibil.Dar am trecut peste asta.Zilele trecute am fost tristă datorită faptului că m-am simţit prea singură,şi mi-a venit prostească idee cum că am nevoie să mă îndrăgostesc,să iubesc,să fiu iubită,să am o relaţie pentru a-mi alunga singurătatea şi gândurile rele.Aceasta nu este atât de uşor precum credeţi,din simplul fapt că unor oameni pur şi simplu nu le este dat să iubească vreodată şi nici să fie iubiţi.Iar eu sunt unul din aceia care n-o să cunoască vreodată dragostea,care nu sunt predestinaţi să cadă în abisul pasiunii,al dorinţelor,dar şi al suferinţelor. Şi asta este păcat deoarece eu consider că un om în timpul vieţii sale trebuie să încerce de toate,hotărând el însuşi care sunt cele bune şi cele rele.
O prietenă,veşnic îndrăgostită,mi-a spus că este cel mai frumos sentiment să fii îndrăgostit.Şi nu o contrazic.Trebuie să fie ceva minunat, ca şi cum ai fi beat...Totul este aşa cum vrei tu să fie nu cum este în realitate,iar cu cât te afunzi mai tare cu atât lumea este aşa cum o vezi tu. Nu-ţi dai seama de nimic ,nu contează nimic,întregul tău Univers se învârte în jurul persoanei iubite şi crezi că ea este TOTUL,iar viaţa fără acea persoană n-ar exista.Presupun.N-am fost niciodată îndrăgostită.
Mă bucur că sunt destul de raţională, şi am reuşit să mă conving că o viaţă petrecută-n suferinţe nu este una pe care eu mi-o doresc.Vreau o viaţă liniştită,alături de persoane care chiar mă iubesc...Vreau sinceritate şi iubire...atât...
