La sfârşit,când nu mai e nimic altceva de făcut...trebuie să accept...

Totul în viaţa mea e aşa cum trebuie,nimic nu-mi lipseşte,deci n-am niciun motiv să fiu melancolică şi să-mi vină să plâng.Din mare,viaţa mea pare perfectă acum,am tot ce mi-am dorit vreodată,aşa că de ce să fiu supărăta?Aparenţele înşeală.Este ceva ce mă împiedică să fiu fericită,ceva care-mi umbeşte liniştea şi-mi întăreşte frica,cum de altfel poate cineva vreodată să fie complet fericit?Doar că nu pot să-mi dau seama defapt ce e(ba ştiu perfect ce este,doar că mi-e frică să-mi recunosc deoarece ştiu că acela va fi un lips total pe tot parcursul vieţii mele).
Dar ce rămâne de făcut când avem nevoie de ceva ce nu putem avea?Cu siguranţă,este greu să-ţi doreşti ceva,dar şi mai greu să înveţi să trăieşti fără acel ceva,în special atunci când e tot ceea ce îţi lipseşte pentru a simţi că trăieşti?Dar asta,nu putem avea întotdeauna ceea ce ne dorim,şi toţi oamenii sunt făcuţi ca să iubească,unora le este menit să fie singuri,să trăiască şi să moară aşa pentru că pur şi simplu...asta le este dat să fie. Nu poţi să-ţi pui întreaga viaţa pe iubire,este o prostie să faci asta,deoarece exista o mulţime de lucruri în viaţă de care să te bucuri.Să te bucuri de tot ceea ce ai,pentru a substitui unele lipsuri mi se pare o cale bună de a supravieţui. Nu trebuie să iubeşti şi să fii iubit,pentru a trăi.Nu trebuie să-ţi clădeşti o familie doar pentru a fi împlinit. Trebuie să te simţi împlinit cu orice ai face,oriunde ai fi.
Sigur,ne este greu să privim la bătrâneţe cum încet-încet ne stingem şi nimeni nu este lângă noi. Îmi va fi greu,vreau să spun.Dar asta este...Sunt o grămadă de bucurii în viaţa mea care pot să substituie lipsa unui cum aţi spune voi,Suflet Pereche(dar vor fi inutile şi ştiu bine asta). 
Pur şi simplu nu mai pot să-mi irosesc viaţa plângând după năvi scufundate,este o pierdere faţă de ceea ce sunt,ceea ce voi deveni şi faţă de tot ceea ce am pe moment.Sunt tânără,deci n-ar trebui să mă grăbesc gândindu-mă la final,din contră,ar trebui să râd,să iubesc tot ce poate fi iubit fără să fiu rănită,să mă plimb,să fac tot ceea ce un adolescent normal ar face (în afară să mă îndrăgostesc).
Momentan vreau să scap de aici,ceea ce este o laşitate din partea mea.Pentru că nu contează unde voi pleca.Durerile,regretele,gândurile nu se află îm oraşul ăsta,în casa mea,nici măcar în oamenii respectivi...ci în MINE. Le voi purta deci pretutindeni.
Neîmplinirea asta sufletească pe care o port atunci când cad în visare şi brusc mă trezesc,lovindu-mă cu brutalitate de pâmânt.Şi mereu,mereu,dar absolut mereu fac aceaşi greşeală,probabil din prea multă prostie şi naivitate. Oare nu mă voi învăţa niciodată minte?
Lăsând la o parte totul,viaţa mea e minunată.E aşa cum ar trebui să fie viaţa unei adolescente şi sunt recunoscătoare pentru asta.Dragostea nu-i de mine,probabil sunt mai bună pentru a merita suferinţe din cauza ei.Sunt fericită.Am tot ce mi-aş fi putut dori...aproape...