Capitolul 8
Cum au ajuns la rau, Dulce o baga usor pe Abigail cu mana stanga(care era cea mai afectata de arsuri) in timp ce Nicholas privea nedumerit si speriat iar Maite tot incerca sa-l sune pe Poncho sau la ambulanta.
-Mai bine luam masina si o duceam la spital, sfatuia Ucker.
-Trebuia macar sa oprim sangerare, si sa-i mai curatam ranile, daca nu o pierdeam pe drum!ii explica Dulce incercand sa o stabilizeze.
-Nu-i semnal!!!!!!!!!!!!!!!!!
Maite disperase, nu stia ce sa faca…ii venea sa arunce telefonul in balta, sa-si dea cu capul de copaci, sa se omoare! Isi imagina ca din minut in minut Abigail se poate trezi si va zice ceva cutremurator. Nu stia de ce dar asta simtea.
Si asa a fost, a deschis putin ochii, vazandu-l pe Nick imbracat in alb, indepartandu-se de ea.
-Nick! Stai…nu …pleca, afirma abia tragandu-si sufletul.
Cand Dulce a auzit-o a inverzit toata, nu se astepta ca Abigail sa-l cunoasca pe Nick. Dar poate se referea la fiul ei…
-Mami, ce tot zice Abigail de mine?intreba copilul privind temator.
-Nu la tine, ci la fratele meu…
Vorbele ei parca erau codificate, niciunul nu intelegea nimic…pana cand Abigail(care statea in bratele lui Dulce inca) zice, privind-o pe bruneta.
-Nick…nu a fost fratele vostru, ci al meu…
Parca durerile din lume nu dureau mai mult ca ceea ce aflase. Numai era verde la fata, ci ingalbenise de tot nestiind ce sa zica, ce sa faca. Atunci simtea ca lumea ii cazuse in cap. La fel ca in ziua cand Nick a murit…s-a prabusit peste negura noptii, cazand ca o regina a purificarii, o regina ranita de propria-i iubire care din interzisa devenise imposibila.
-Mai bine luam masina si o duceam la spital, sfatuia Ucker.
-Trebuia macar sa oprim sangerare, si sa-i mai curatam ranile, daca nu o pierdeam pe drum!ii explica Dulce incercand sa o stabilizeze.
-Nu-i semnal!!!!!!!!!!!!!!!!!
Maite disperase, nu stia ce sa faca…ii venea sa arunce telefonul in balta, sa-si dea cu capul de copaci, sa se omoare! Isi imagina ca din minut in minut Abigail se poate trezi si va zice ceva cutremurator. Nu stia de ce dar asta simtea.
Si asa a fost, a deschis putin ochii, vazandu-l pe Nick imbracat in alb, indepartandu-se de ea.
-Nick! Stai…nu …pleca, afirma abia tragandu-si sufletul.
Cand Dulce a auzit-o a inverzit toata, nu se astepta ca Abigail sa-l cunoasca pe Nick. Dar poate se referea la fiul ei…
-Mami, ce tot zice Abigail de mine?intreba copilul privind temator.
-Nu la tine, ci la fratele meu…
Vorbele ei parca erau codificate, niciunul nu intelegea nimic…pana cand Abigail(care statea in bratele lui Dulce inca) zice, privind-o pe bruneta.
-Nick…nu a fost fratele vostru, ci al meu…
Parca durerile din lume nu dureau mai mult ca ceea ce aflase. Numai era verde la fata, ci ingalbenise de tot nestiind ce sa zica, ce sa faca. Atunci simtea ca lumea ii cazuse in cap. La fel ca in ziua cand Nick a murit…s-a prabusit peste negura noptii, cazand ca o regina a purificarii, o regina ranita de propria-i iubire care din interzisa devenise imposibila.
*
Abigail isi revenise repede, arsurile i-au fost bandajate si pentru ca nu erau adanci(la fel si prima interventie a lui Dulce in acea noapte, a ajutat mult) s-au vindecat repede. Dupa ce s-a recuperat(cu ajutorul lui Poncho, care venise zilnic acasa la ea) a sosit momentul pentru explicatii. Dul nu se simtea in stare sa auda nimic, decand aflase ca Nick nu a fost fratele ei numai putea sa faca nimic, se ineca in disperarea ei, plangea cu noptile, avea uneori tendinta de a se inchide in camera si a plange langa usa, strobind peretii cu mana, apoi ranindu-se. Nicholas era tot mai derutat, lui nimeni nu-i explica nimic. Tot ce stia e ca in ultimele zile facuse cu randul: de la Maite, la Ucker dupa care la Poncho. Cu mama lui vorbea numai la telefon, ca si cum n-ar locui in acelasi oras, ca si cum ar fi despartiti de km distanta.
Noptile se scurgeau mult prea greu, defapt fratilor ei le era si frica s-o lase singura. Dulce era foarte impulsiva, daca intr-un moment se simtea rau putea sa uite de copilul ei, de cariera ei, de tot. Intr-o secunda putea sa faca o nebunie.
“Peste tot vad numai chipul lui. Chipul lui il regasesc in toti oamenii pe care-i vad pe strada. Probabil am innebunit, probabil fratii mei…da, adevaratii mei frati ma vor duce la un sanatoriu. As putea sa ma duc acolo. As duce o viata linistita, printre nebunii de-ai mei. Dar nu…numai puteam sa merg la mormantul lui, sa fiu aproape de el. Dar chiar nu stiu ce sa fac, unde sa ma duc…nici nu stiu de ce mai traiesc. El…care dadea sens vietii mele numai e…”
Poncho se intalneste cu Abigail la o terasa. El vrea sa auda toata povestea.
-Eu si cu Nick eram frati. Amandoi am crescut la un orfelinat, pana cand pe Nick l-au adoptat cand avea doi ani. Eu nu-mi aminteam nimic de el, insa maicutele de-acolo mi-au vorbit de el si mi-a zis ce familie l-au adoptat. Decand am plecat de la orfelinat am facut totul ca sa-i gasesc familia, iata ca am gasit-o. Jur, ca nici nu-mi imaginam asta!
-Stai linistita, in familia asta nu ma mira ca se intampla lucruri ciudate, mormaia Poncho.
-Si Dulce? Ce se va intampla cu ea?
-Nu stiu. Ma tem pentru ea si pentru Nicholas.
Abigail isi revenise repede, arsurile i-au fost bandajate si pentru ca nu erau adanci(la fel si prima interventie a lui Dulce in acea noapte, a ajutat mult) s-au vindecat repede. Dupa ce s-a recuperat(cu ajutorul lui Poncho, care venise zilnic acasa la ea) a sosit momentul pentru explicatii. Dul nu se simtea in stare sa auda nimic, decand aflase ca Nick nu a fost fratele ei numai putea sa faca nimic, se ineca in disperarea ei, plangea cu noptile, avea uneori tendinta de a se inchide in camera si a plange langa usa, strobind peretii cu mana, apoi ranindu-se. Nicholas era tot mai derutat, lui nimeni nu-i explica nimic. Tot ce stia e ca in ultimele zile facuse cu randul: de la Maite, la Ucker dupa care la Poncho. Cu mama lui vorbea numai la telefon, ca si cum n-ar locui in acelasi oras, ca si cum ar fi despartiti de km distanta.
Noptile se scurgeau mult prea greu, defapt fratilor ei le era si frica s-o lase singura. Dulce era foarte impulsiva, daca intr-un moment se simtea rau putea sa uite de copilul ei, de cariera ei, de tot. Intr-o secunda putea sa faca o nebunie.
“Peste tot vad numai chipul lui. Chipul lui il regasesc in toti oamenii pe care-i vad pe strada. Probabil am innebunit, probabil fratii mei…da, adevaratii mei frati ma vor duce la un sanatoriu. As putea sa ma duc acolo. As duce o viata linistita, printre nebunii de-ai mei. Dar nu…numai puteam sa merg la mormantul lui, sa fiu aproape de el. Dar chiar nu stiu ce sa fac, unde sa ma duc…nici nu stiu de ce mai traiesc. El…care dadea sens vietii mele numai e…”
Poncho se intalneste cu Abigail la o terasa. El vrea sa auda toata povestea.
-Eu si cu Nick eram frati. Amandoi am crescut la un orfelinat, pana cand pe Nick l-au adoptat cand avea doi ani. Eu nu-mi aminteam nimic de el, insa maicutele de-acolo mi-au vorbit de el si mi-a zis ce familie l-au adoptat. Decand am plecat de la orfelinat am facut totul ca sa-i gasesc familia, iata ca am gasit-o. Jur, ca nici nu-mi imaginam asta!
-Stai linistita, in familia asta nu ma mira ca se intampla lucruri ciudate, mormaia Poncho.
-Si Dulce? Ce se va intampla cu ea?
-Nu stiu. Ma tem pentru ea si pentru Nicholas.
